Introducere
Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală din România a avut încă de la organizarea ei o
Mărturisire de Credinţă, al cărei temei este Cuvântul lui Dumnezeu. Prezenta Mărturisire de Credinţă
este o reeditare a celei existente, în care s-au introdus adaptările necesare din punct de vedere
stilistic şi gramatical. Această Mărturisire de Credinţă stă la baza Statutului de organizare şi
funcţionare al Cultului Creştin Penticostal – Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală din România.
Despre Sfânta Scriptură
Noi credem că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura noastră normă de credinţă.
Biblia sau Sfânta Scriptură, compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament, este insuflată de
Dumnezeu (2 Timotei 3:16; 2 Petru 1:20-21).
Biblia este o descoperire dumnezeiască făcută oamenilor. Ea a fost scrisă în diferite perioade de
timp, până la completarea ei, prin cartea Apocalipsa. Nimeni nu are dreptul să adauge sau să scoată,
sau să schimbe ceva din ea (Proverbe 30:6; Galateni 1:8-9; Apocalipsa 22:18-19). Biblia este Cuvântul
lui Dumnezeu, viu şi lucrător, mai tăietor ca o sabie cu două tăişuri (Evrei 4:12).
Vechiul Testament ne arată cum Dumnezeu a pregătit venirea în lume a lui Mesia, care este Domnul Isus
Hristos (1 Corinteni 10:6; Galateni 3:24; Coloseni 2:14-17; Efeseni 2:14-16; Evrei 8:13).
Noul Testament ne arată viaţa şi învăţătura Domnului Isus Hristos, care stă la temelia Bisericii lui
Dumnezeu. De asemenea, Noul Testament cuprinde învăţătura apostolilor (Romani 10:4; 3:24;
1 Corinteni 15:12; 2 Timotei 1:13; Romani 1:16; 2 Tesaloniceni 1:8-9).
Despre Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Noi credem într-un singur Dumnezeu, în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
a. Dumnezeu Tatăl
S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dumnezeu care nu depinde de cineva, zicând:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Dumnezeu este duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Timotei 6:13-16;
Faptele Apostolilor 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţelepciune (Ieremia 10:12),
dreptate şi sfinţenie (Apocalipsa 15:3; 4:8).
Dumnezeu este viu şi veşnic (Psalm 84:2; Deuteronom 33:27; Isaia 40:28). El este bun (Marcu 10:18),
desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deuteronom 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Timotei 2:13),
îndelung răbdător (Romani 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească
(1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9).
El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20;
1 Corinteni 2:10-11), prin creaţiune (Romani 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă faţă de noi
(1 Petru 5:7).
b. Dumnezeu Fiul
Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul
Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea”, înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-17;
Ioan 1:2-3).
El este adevăratul Mesia (Mântuitor), care a fost făgăduit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor
Vechiului Testament (Luca 2:26-27).
El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul
Sfânt, S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ne-a
descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Matei 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească
lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).
El a venit pe pământ: să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29), să sufere (Isaia 53:3-10;
Matei 16:21), să moară pentru noi (Romani 5:8), să ne împace cu Dumnezeu (Coloseni 1:20), să ne
mântuiască (Ioan 12:47). Sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia
zi, după Scripturi (1 Corinteni 15:4).
S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi,
pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3).
El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Coloseni 1:18). Prin înviere, a primit un corp schimbat
într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii
Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33). El este Judecătorul celor vii şi al celor
morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22).
c. Dumnezeu Duhul Sfânt
Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu, şi Mângâietorul sau Duhul adevărului (Ioan 14:26) este a treia
persoană din Sfânta Treime (1 Corinteni 12:3-6; 2 Corinteni 13:14). El a fost de la început şi a
conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Geneza 1:2).
Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de mintea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu
Însuşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile vii
primesc viaţa (Iov 33:4).
Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul
Sfânt” (2 Petru 1:21).
La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asupra credincioșilor, după ce Domnul Isus Îşi
încheiase misiunea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul
Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite
daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18).
El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu nou-testamentare, din ziua Rusaliilor până la răpirea ei (Ioan 16:13).
Duhul Sfânt astăzi: alege (Fapte 13:2; 20:28), învaţă (Ioan 14:26), umple (Fapte 2:4; 4:31), îmbracă
(Luca 24:49) şi trimite în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19-20; 8:29).
Prin Duhul Sfânt, omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit 3:5), primeşte viaţa veşnică
(Galateni 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Romani 8:6-10), înţelege Sfânta Scriptură şi
lucrările lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:9-14).
Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocăiesc, Îl ascultă şi Îl primesc pe Isus Hristos ca
Mântuitor personal (Fapte 2:38; 5:32; Ioan 7:37-39).
Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Matei 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită
de manifestări fizice exterioare: limbi de foc (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).
Despre creaţie, îngeri şi căderea lui Lucifer
Cerurile şi pământul
Noi credem că Dumnezeu la început a făcut cerurile şi pământul (Geneza 1:1).
a. Cerurile – Acolo este scaunul de domnie al lui Dumnezeu (Psalm 103:19; Matei 5:34) şi
locuinţa îngerilor (Matei 18:10). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că în al treilea cer este raiul lui
Dumnezeu (2 Corinteni 12:1-4). Domnul Isus S-a înălţat la cer şi acolo pregăteşte un loc pentru
credincioşii Săi (Ioan 14:2; Luca 24:50-51). În ceruri se află scrise numele celor mântuiţi
(Luca 10:20; Ioan 17:24; Evrei 12:23).
b. Pământul – La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Geneza 1:1); pământul era
pustiu şi gol (Geneza 1:2). Dumnezeu, prin puterea şi Cuvântul Său, a făcut ca, în decursul a şase zile,
pământul să fie bun de locuit şi l-a dat în stăpânire omului, spre a-l umple, supune şi îngriji
(Geneza 1:31, 26-28).
După intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a blestemat pământul (Geneza 3:17-18). Din cauza răutăţii
omului, Dumnezeu a adus judecată şi pedeapsă asupra pământului: pustiirea prin potop (Geneza 6:11-13),
nimicirea Sodomei şi a Gomorei (Geneza 19:12-14; 2 Petru 2:6) şi altele. De atunci încoace s-au mai
petrecut diferite cataclisme, potrivit cu cele prezise de Domnul Isus (Matei 24:7).
La urmă, pământul existent va da loc noului pământ, unde va locui neprihănirea (2 Petru 3:7;
Apocalipsa 21:1-4).
Îngerii
Noi credem că Dumnezeu a creat îngerii.
Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puse în slujba Sa (Geneza 19:15;
Apocalipsa 19:9-10). Ei îndeplinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea”
(Evrei 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:3-6; 27:23-24). Îngerii sunt, totodată, şi cei care duc la
îndeplinire voinţa lui Dumnezeu, executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi
(Matei 13:39-41, 49).
Sunt mai multe feluri de îngeri, care poartă diferite nume: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel,
serafimii şi heruvimii. Fiecare categorie are altă însărcinare (Geneza 3:24; Isaia 6:6-7; Iuda 9;
Luca 1:26; Iosua 5:13-15).
Căderea lui Lucifer
Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar, mândrindu-se, a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor
răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4).
Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinător. El este numit diavolul şi Satan; el înşală întreaga
omenire (Apocalipsa 12:9), şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18;
Apocalipsa 13:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul veacului acestuia (2 Corinteni 4:3-4;
Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), ucigător de oameni (Geneza 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44),
ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu
(Iov 1:9-11; Efeseni 2:16).
El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16). Soarta lui va fi aruncarea
în lacul de foc împreună cu îngerii lui (Matei 25:41; Apocalipsa 20:10).
Despre om, păcat şi harul lui Dumnezeu
Omul şi căderea în păcat
Noi credem că Dumnezeu a creat pe om din ţărână.
Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: trup, suflet şi duh (Geneza 1:26; 2:7;
1 Tesaloniceni 5:23). Omul a fost creat curat şi nevinovat; el a fost aşezat în grădina Edenului ca
s-o lucreze şi s-o păzească (Geneza 2:15). El a fost înzestrat cu toate atributele unei fiinţe făcute
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: sentimente, raţiune şi voinţă.
Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de porunca lui
Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‘Poţi să mănânci după plăcere din orice pom
din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca
din el vei muri negreşit’” (Geneza 2:16-17).
Lăsându-se ispitit de diavolul, şarpele cel vechi, prin femeie, omul a călcat porunca primită de la
Dumnezeu şi astfel, prin libera sa voinţă, a devenit rob al păcatului, vrăjmaş al lui Dumnezeu, din
care cauză a fost dat afară din Eden şi supus suferinţei, trudei şi morţii (Geneza 3). Odată cu căderea
sa, Adam a tras pe toţi oamenii, care sunt urmaşii săi, în păcat. Toţi au păcătuit (Romani 3:23;
5:10-12; Efeseni 2:1-2). Din această pricină, nimeni nu se poate mântui singur sau un frate pe fratele
său (Psalm 49:7-8).
Prin harul lui Dumnezeu, arătat prin Isus Hristos, omul poate fi scăpat din starea de robie a păcatului
(Romani 5:19-21), iar necazurile, truda şi moartea pot conlucra spre binele lui (Romani 5:3-4;
8:28-30; Fapte 14:22).
Definirea păcatului
Păcatul, venit în lume prin neascultarea primilor oameni, a afectat întreaga omenire (Romani 5:19).
Păcat este orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi poruncii lui Dumnezeu (Romani 3:23;
Galateni 5:19-21). Omul păcătuieşte prin omiterea împlinirii binelui cerut de Dumnezeu sau prin
comiterea lucrurilor împotriva voii Sale.
Păcat este orice fel de faptă care întinează trupul, sufletul şi duhul: curvia şi preacurvia,
necumpătarea, trândăvia, îmbuibarea, împovărarea cu gânduri lumeşti, gânduri rele, sinuciderea,
avorturile, vorbirea de rău, vrajba, minciuna, făţărnicia, furtul, înşelătoria, neajutorarea sfinţilor
în caz de nevoie, precum şi chinuirea animalelor (Geneza 38:2-10; Proverbe 12:10; Romani 12:13;
Galateni 5:19-21; Apocalipsa 21:8). La fel este păcat: necredinţa, nepăsarea, nesocotirea harului
venit prin Isus Hristos, lipsa temerii de Dumnezeu, luarea în deşert a Numelui Său, idolatria,
superstiţiile, vrăjitoriile etc.
Păcatul, odată înfăptuit, are consecinţe (Galateni 6:8). El este boldul morţii şi atrage după sine
pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu (Apocalipsa 22:15; 21:8). Plata păcatului este moartea (Romani 6:23).
Harul şi mântuirea
Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin
jertfa Domnului Isus Hristos. Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin
Domnul nostru Isus Hristos, faţă de noi păcătoşii (Ioan 1:17; Efeseni 2:4-7).
Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri, şi nici prin faptele Legii
Vechiului Testament, ci numai prin Isus Hristos (Romani 3:25-30; Efeseni 2:5-9). Harul lucrează
împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecerea înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 15:9-10).
Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Corinteni 15:10; 2 Corinteni 1:15;
1 Petru 4:10). Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum, cu cumpătare, dreptate şi
evlavie (Tit 2:11-12).
Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Romani 5:20). El poate
fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2); întăreşte inima (Evrei 13:9); ne
creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Coloseni 4:6). „Fiindcă atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Mântuirea – credinţă, pocăinţă, naştere din nou
Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naştere din nou.
a. Credinţa
„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre
lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1; vezi şi 2 Corinteni 4:18). Credinţa vine prin auzirea Cuvântului
lui Dumnezeu (Romani 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Romani 10:9).
Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Romani 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţarea
inimii (Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; 3:22; Efeseni 2:8), moştenirea şi dreptul de a ne numi
copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26).
Fără credinţă, nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă
numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat
o dată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda 3).
În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Timotei 4:1-4). Peste cei ce refuză să
creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă, să creadă o minciună spre a fi
osândiţi (2 Tesaloniceni 2:11-12). Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli
etc. (Matei 8:13; Ioan 14:12).
b. Pocăinţa
Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu
de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7); schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după
Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 2:4); schimbarea gândirii omului.
Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui
(Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40).
„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă
îndurare” (Proverbe 28:13).
Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară niciunul dintre ei (2 Petru 3:9),
ci să ajungă la mântuire (1 Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se
pocăiască de faptele săvârşite (Apocalipsa 2:5; Galateni 6:1).
Pocăinţa este numai atunci adevărată când este făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să
îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).
c. Naşterea din nou
Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu până, mai întâi, nu este născut din nou (Ioan 3:5-8).
Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu
(Ioan 3:3-5).
Omul se compune din trup, suflet şi duh (1 Tesaloniceni 5:23). Câtă vreme omul trăieşte în păcat,
trupul face ce voieşte, târând sufletul şi duhul, întinându-le prin pofte, patimi şi păcate. În felul
acesta, duhul este mort faţă de Dumnezeu (Efeseni 2:1-3).
În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu, vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17); urmează pocăinţa
(Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5; Iacov 1:18;
1 Petru 1:23; Tit 3:5). Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte, ci umblă şi se lasă cârmuit
de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14).
Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Romani 1:32) şi nici
botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei care sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 Ioan 3:9; 5:18), iar
cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 Ioan 3:6-10).
Iertare, îndreptăţire, sfinţire, rugăciune şi post
Iertarea lui Dumnezeu
Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos
ca Mântuitor.
Iertarea este un atribut al lui Dumnezeu, prin care se dovedeşte bunătatea Lui faţă de oamenii
păcătoşi, prin faptul că le şterge tot trecutul lor după ce s-au întors la El (Fapte 10:43;
1 Ioan 1:9). Odată iertat, păcătosul devine uşurat de întreaga povară a păcatului ce apăsa asupra
conştiinţei lui şi astfel se simte cu adevărat fericit (Psalm 32:1-2).
Mărturisirea păcatelor este urmată de uşurare sufletească şi iertare din partea lui Dumnezeu
(Psalm 32:5; 1 Ioan 1:9). După ce a primit iertarea, păcătosul iertat trebuie să mărturisească pe Isus
şi altor păcătoşi (Luca 24:47; Fapte 4:17-20).
Îndreptăţirea
Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se
primeşte prin credinţă de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.
Îndreptăţirea vine direct şi numai din partea lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Nimeni nu poate
să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii
Vechiului Testament. Singurul mijloc de îndreptăţire este jertfa lui Isus Hristos de pe Golgota
(Filipeni 3:9; Ioan 1:12; Romani 8:1).
Îndreptăţirea se capătă prin credinţa în Numele lui Isus Hristos (Ioan 3:16). Prin îndreptăţire,
omul capătă starea după voia lui Dumnezeu. După ce omul a ajuns în această stare, are pace cu Dumnezeu
(Romani 5:1). Dumnezeu a trimis pe Isus Hristos să sufere şi să moară pentru noi, plătind plata
păcatelor noastre prin jertfa Sa pe cruce, purtând astfel pedeapsa pe care o merita păcătosul
(2 Corinteni 5:21). Îndreptăţirea nu se face prin faptele noastre bune, ci prin harul divin.
Sfinţirea
Noi credem că rodul credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).
Sfinţirea înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea deoparte pentru Dumnezeu. Orice om întors
la Dumnezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit este considerat sfânt (1 Corinteni 6:10-11;
Coloseni 3:12; Efeseni 5:6-7).
Sfinţirea se realizează în viaţa credinciosului prin sângele Domnului Isus Hristos (Evrei 13:12), prin
Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 15:3; 17:17; 1 Timotei 4:5) şi prin Duhul Sfânt (Romani 5:5; 14:17; 15:13;
Tit 3:5). Sfinţirea trebuie să cuprindă trupul, sufletul şi duhul nostru (Romani 6:13,19;
1 Tesaloniceni 5:23).
Procesul sfinţirii exclude întrebuinţarea drogurilor, a fumatului şi a băuturilor alcoolice
(Isaia 55:2; Proverbe 20:1; 23:31-33; Efeseni 5:18), ca şi homosexualitatea, sinuciderea, eutanasia şi
jurămintele deşarte.
Rugăciunea
Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul
fiind două dintre cele mai eficiente şi spirituale relaţii.
Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru Isus Hristos (Ioan 16:23-24),
prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 Ioan 5:14; Efeseni 6:18; Iuda 20). Adevărata rugăciune
porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din
necesitatea duhovnicească a omului lăuntric (Matei 6:7; Filipeni 4:6).
Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (Ioan 4:24). Copiii lui Dumnezeu
menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tesaloniceni 5:17; Efeseni 6:18).
Rugăciunea poate fi individuală (Daniel 6:10) sau comună (Fapte 4:24).
În biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni; se poate ruga unul, doi sau trei pe rând, şi ceilalţi
să-i însoţească, spunând „amin” (1 Corinteni 14:16). De asemenea, se poate folosi rugăciunea în comun,
care dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp, fiecare după nevoia sa.
Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15-16; Marcu 11:24;
Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugăciunile noastre
(Luca 11:13; Fapte 8:14-15). Rugăciunile pot fi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui
Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9;
Iosua 7:10-26; Proverbe 28:13).
Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apocalipsa 19:10; Coloseni 2:18; Fapte 10:26-27).
Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei 6:11-12; 13:7). Mijlocitori în
rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Timotei 2:5;
Evrei 7:25; Romani 8:25,27).
Postul
Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi a băuturii de orice fel (Matei 4:2), pe un timp
mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9).
Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale
(2 Corinteni 6:5; 11:27; Fapte 13:2-3; 14:23; Marcu 9:29; 1 Corinteni 7:5).
Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugăciune. A posti fără a stărui în rugăciune şi fără
a rezolva divergenţele cu semenii noştri este numai o formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea
(Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia 58:6-7). Nimeni nu poate fi obligat să postească.
Botezul în apă, Cina Domnului şi spălarea picioarelor
Botezul în apă
Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care s-au
întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură scufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al
Duhului Sfânt.
Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Matei 28:19). El este un simbol al
morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în Hristos (Romani 6:1-4). Îl pot primi cei ce cred
şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16; Fapte 8:36).
Prin botezul în apă, credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu
(Fapte 2:38-47; 10:47-48; 1 Petru 3:21). Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o
viaţă curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20; Fapte 2:42;
Evrei 3:14).
Botezul se primeşte o singură dată, prin scufundarea în apă; iar în cazul când acest act nu a fost
îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6).
Botezul în apă se poate primi şi înainte, şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24;
10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă, fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt, sunt îndemnaţi,
după Cuvântul lui Dumnezeu, să stăruie după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4). Botezul în apă este
săvârşit numai de pastor şi de prezbiteri ordinaţi, conform rânduielilor Bisericii nou-testamentare.
Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă
singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).
Cina Domnului
Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina
Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.
Cina Domnului este al doilea aşezământ ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită
de însuşi Domnul Isus Hristos, prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina
Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului
şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Corinteni 11:24-25).
Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor. Dar cel
ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi a sângelui
Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Corinteni 11:27-29).
Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu firea dumnezeiască a Domnului Isus Hristos, adică
cu trupul şi sângele Lui (1 Corinteni 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi a morţii Sale
(1 Corinteni 11:26), o prorocie despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc, prin
participarea la frângerea pâinii, un singur trup (1 Corinteni 10:17).
La Cina Domnului nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul
Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără
deosebire de zi sau dată; este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.
Spălarea picioarelor
Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor. Domnul Isus a
spălat picioarele ucenicilor, cărora le-a zis: „Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat
picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora” (Ioan 13:14).
Spălarea picioarelor este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă
(1 Timotei 5:10).
Duhul Sfânt – botez, daruri şi rod
Botezul cu Duhul Sfânt
Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii. Duhul
Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28-29).
Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru
ziua răscumpărării (Efeseni 4:30), o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14), puterea de sus pentru
slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou.
Botezul cu Duhul Sfânt se primeşte pe baza credinţei, în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc
înaintea acesteia (Fapte 19:1-6; Efeseni 1:13-14). El se poate primi cu sau fără punerea mâinilor
(Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46; 2:12-17) şi trebuie cerut (Luca 11:13).
Botezul cu Duhul Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar „botezul cu foc” (Matei 3:11)
este viaţa de încercări prin care Dumnezeu îi trece pe cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14,16-19; 1:6-7).
Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6).
Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la vestirea Evangheliei depline
mai întâi să stăruie ca să fie umpluţi cu putere de sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile
şi darurile Duhului Sfânt (Marcu 16:17-18; Luca 24:49; 1 Corinteni 2:1-5; Evrei 2:4).
Darurile Duhului Sfânt
Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele nouă daruri. În urma
botezului cu Duhul Sfânt, El împarte cum voieşte diferite daruri duhovniceşti (1 Corinteni 12:1-10):
vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa, darul tămăduirilor, puterea de a
face minuni, deosebirea duhurilor, prorocia, vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor.
Toţi credincioşii trebuie să aibă o măsură oarecare de înţelepciune, cunoştinţă şi credinţă, care vin
prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 12:2; Ioan 5:39; Matei 22:29; Romani 10:17). Darurile Duhului Sfânt
sunt supranaturale şi desăvârşite în lucrarea lor.
Credinţa ca rod al Duhului (Galateni 5:22) trebuie să o aibă toţi credincioşii; nu toţi însă primesc
darul credinţei (Fapte 3:16). La fel, la primirea botezului cu Duhul Sfânt, toţi credincioşii vorbesc
în limbi noi, însă nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi (1 Corinteni 12:29-30).
În biserică trebuie să existe daruri, pentru că ele sunt rânduite de Dumnezeu pentru zidirea ei
sufletească (1 Corinteni 12:28). Nu primesc toţi credincioşii, ci fiecăruia Duhul Sfânt îi împarte
cum voieşte (1 Corinteni 12:29-30). Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să urmărim dragostea şi să râvnim şi
după darurile duhovniceşti (1 Corinteni 14:1).
Rodul Duhului Sfânt
Noi credem că, atât naşterea din nou, cât şi botezul cu Duhul Sfânt trebuie să fie
urmate de rodul Duhului Sfânt. Rodul Duhului este recolta unei vieţi sfinte, după ce am devenit copiii
lui Dumnezeu, născuţi din nou, cârmuiţi de Duhul Sfânt (Galateni 5:22-23).
Odată cu naşterea din nou, rodul Duhului începe să iasă în evidenţă în viaţa credinciosului
(1 Ioan 5:18; Tit 3:8). Fiecare credincios născut din nou, botezat cu Duhul Sfânt, trebuie să aibă din
prisos în viaţa sa rodul Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23; Matei 7:16-20).
Vindecările divine
Noi credem în vindecările divine.
Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de
ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos (Matei 8:16-17).
Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul tămăduirilor
(1 Corinteni 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă, în urma ungerii cu ulei a
bolnavilor (Iacov 5:14-16).
Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţe ale căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce
cred, în acelaşi plan de mântuire ca iertarea păcatelor. Domnul Isus a purtat pe cruce atât păcatele şi
fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17).
Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi,
atunci când bolnavul o cere (Marcu 16:17-18; 6:12-13). Biblia nu opreşte consultarea medicilor şi
urmare a indicaţiilor lor în caz de boală (Marcu 2:17).
Biserica, slujbele spirituale şi ordinarea
Biserica lui Dumnezeu
Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu, fondată de către Cuvântul Domnului
Isus Hristos, ca organism unitar şi viu.
„Biserică” (Eklesia) înseamnă „adunarea celor chemaţi”. Ea este universală şi cuprinde pe toţi
credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă
la Domnul, urmând învăţăturile Domnului Isus şi ale apostolilor Săi (1 Corinteni 1:2;
2 Corinteni 6:14-18).
Capul Bisericii este însuşi Domnul Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23;
Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi proroci, a cărei piatră unghiulară este
Hristos (Efeseni 2:20). Ea este templul lui Dumnezeu (2 Corinteni 6:16), locaş al lui Dumnezeu prin
Duhul Sfânt (Efeseni 2:22).
Fiecare credincios născut din nou, care are credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, face
parte din Biserică, numită „Biserica lui Dumnezeu” (1 Timotei 3:15; Fapte 20:28; Matei 18:20).
Biserica celor întâi născuţi are numele scrise în cer (Evrei 12:23). Menirea ei este de a vesti Cuvântul
lui Dumnezeu şi de a reprezenta mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Corinteni 11:2;
Efeseni 5:25-27).
Slujbele spirituale
Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin
slujbele spirituale rânduite în biserică: apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători
(Efeseni 4:11).
Apostolii sunt trimişii Domnului, cu o misiune deosebită, cum ar fi desţelenirea unui câmp nou pentru
Evanghelie (Marcu 16:15-18,20). Slujba de proroc se deosebeşte de darul prorociei; prorocul are cel
puţin două daruri: vorbirea despre înţelepciune şi vorbirea despre cunoştinţă.
Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite.
Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor unei biserici locale (Ioan 21:15-17). Termenii episcop,
prezbiter şi pastor privesc aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1), cu
deosebiri administrative.
Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospodăresc (Fapte 6:1-6); mai apoi, pentru unii,
a căpătat şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1 Timotei 3:8-12).
Ordinarea lucrătorilor
Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor
şi rugăciunea slujitorilor lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4;
Tit 1:5).
Ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei
pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal. Diaconii sunt ordinaţi de doi
pastori, iar prezbiterii şi pastorii de cel puţin trei pastori.
Diaconul se ocupă de administrarea ajutoarelor în biserică şi poate oficia Cina Domnului,
binecuvântări de copii, înmormântări, dacă pastorul îi cere. Prezbiterul poate oficia toate actele de
cult la recomandarea pastorului. Pastorul oficiază toate actele de cult şi păstoreşte biserica locală.
Slujba încredinţată prin actul ordinării este pe viaţă şi se poate revoca numai dacă cel ordinat a
săvârşit abateri grave, dovedite prin mărturia a doi sau trei martori (1 Timotei 5:19).
Membri, disciplină, familie, dărnicie şi viaţă creştină
Membrii Bisericii şi disciplina
Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi. Nimeni
nu poate deveni membru decât după ce şi-a însuşit principiile de credinţă.
Membrii sunt datori să stăruie în sfinţenie, unitate frăţească, în învăţătura Evangheliei şi în
dragoste (Fapte 2:42). Tot ce se face în biserică – rugăciune, propovăduire, daruri, cântări,
şedinţe – trebuie să se facă „în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14:40).
Disciplina în biserică este un aşezământ biblic. Când cineva cade într-o greşeală, cei duhovniceşti
sunt datori să-l ridice cu duhul blândeţii (Galateni 6:1). Dacă păcatele lui devin cunoscute şi el
stăruie, trebuie mustrat în faţa tuturor (1 Timotei 5:20).
Excluderea – Biserica are dreptul şi datoria să excludă membrii care, după numeroase chemări
la pocăinţă, stăruie în păcat (Matei 18:15-18; Romani 16:17-18; 1 Corinteni 5:2; 2 Tesaloniceni 3:6;
Tit 3:10).
Reprimirea – Cel ce se căieşte şi dovedeşte îndreptare poate fi reprimit (Luca 17:4;
Iacov 5:19).
Familia şi căsătoria
Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină, aşezată de Dumnezeu
(Geneza 2:18-24). Dumnezeu, prin căsătorie, face legătura intimă şi sfântă între soţ şi soţie,
formând din amândoi un singur trup (Matei 19:5).
Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-şi cinstească soţia, ca pe trupul lui
(1 Petru 3:7; Coloseni 3:19). El este capul familiei (1 Corinteni 11:3). Soţia este ajutorul lui şi
trebuie să-l iubească şi să i se supună (Tit 2:4-5; Coloseni 3:18).
Căsătoria civilă se oficiază întâi, urmată de căsătoria religioasă. Nu este îngăduită căsătoria unui
credincios cu un necredincios (Deuteronom 7:3; 1 Corinteni 7:39; 2 Corinteni 6:14).
Divorţul nu este îngăduit decât în caz de adulter dovedit (Matei 19:6-9). Concubinajul şi
pruncuciderile sunt neîngăduite (Evrei 13:4; 1 Corinteni 6:18-20; Galateni 5:19; Exod 20:13).
Recăsătorirea este îngăduită numai când unul dintre soţi a trecut din viaţă (Romani 7:1-3).
Binecuvântarea copiilor
Noi credem în rânduiala Bisericii cu privire la binecuvântarea copiilor. Copiii
credincioşilor sunt sfinţi (1 Corinteni 7:14), dar sunt aduşi la binecuvântare după exemplul Domnului
Isus (Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16).
Dărnicia
Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios
(1 Corinteni 16:1-2; 2 Corinteni 8:1-15). Ea întăreşte răspândirea Evangheliei şi ajutorarea celor
aflaţi în slujbă şi în nevoie (Galateni 6:6; 1 Timotei 5:17-18; Romani 12:13).
Îmbrăcămintea şi Ziua Domnului
Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte
(1 Timotei 2:9-10; 1 Petru 3:1-6). Credincioşii nu trebuie să se potrivească principiilor lumii
(Romani 12:2; Iacov 4:4).
Noi credem că duminica este Ziua Domnului, zi de rugăciune şi odihnă, în amintirea
învierii Domnului Isus (1 Corinteni 16:2; Fapte 20:7; Ioan 20:19-20).
Relaţia cu statul şi cu oamenii
Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi autorităţi
(1 Petru 2:13-17; Tit 3:1-2; Romani 13:1-7). Suntem datori să ne rugăm pentru cei ce conduc
(1 Timotei 2:1-3).
Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă,
naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38-39; Filipeni 3:16). Critica şi hula împotriva
altor culte religioase creează antagonism şi ceartă.
A doua venire a Domnului şi evenimentele escatologice
Răpirea Bisericii
Noi credem în răpirea Bisericii înainte de arătarea Domnului Isus pe norii cerului şi
înainte de Necazul cel mare (Isaia 26:20-21; Luca 12:40-44; 17:34-36;
1 Tesaloniceni 4:13-18).
După răpire va avea loc în cer judecata pentru răsplătirea credincioşilor (Romani 14:10;
2 Corinteni 5:10) şi apoi Nunta Mielului (Apocalipsa 19:7-9).
Necazul cel mare şi Antihristul
După răpirea Bisericii şi ridicarea Duhului Sfânt, Antihristul va aduce o mare strâmtorare
(2 Tesaloniceni 2:7-8; Matei 24:21; Apocalipsa 6). Duhul Antihristului lucrează deja în lume
(1 Ioan 2:18) cu scopul de a tăgădui pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
După ce Israel va recunoaşte amăgirea, se va întoarce la Mesia cel adevărat, Isus Hristos
(Romani 9:27-29; 11:26; Ieremia 30:7).
Venirea Domnului în slavă şi Mileniul
„Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor
cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului”
(Matei 24:29-30; Marcu 13:24-26).
Domnul va fi însoţit de sfinţii Săi (1 Tesaloniceni 4:16-17; Iuda 14-15). Antihristul va fi nimicit,
fiara şi prorocul mincinos vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apocalipsa 19:20; 2 Tesaloniceni 2:3).
Diavolul va fi aruncat în adânc pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).
În timpul împărăţiei de o mie de ani va fi pace deplină; diavolul va fi legat şi nu va mai înşela
popoarele (Isaia 11:1-10; 65:9-25; Apocalipsa 11:15; 20:4).
Învierea universală şi judecata din urmă
Moartea este trecerea omului din viaţa aceasta în viaţa veşnică – despărţirea sufletului şi a duhului
de trup (Geneza 3:19; Romani 5:12). Pentru credincioşi, moartea este o adormire în aşteptarea învierii
(1 Tesaloniceni 4:13-16; 2 Corinteni 5:1-8; Filipeni 1:23).
După Mileniu, Satana va fi dezlegat pentru puţină vreme, va înşela popoarele, dar va fi nimicit
(Apocalipsa 20:7-10). Apoi vor învia toţi cei care nu au avut parte de prima înviere; toţi vor trece
la judecata de la Tronul alb (Apocalipsa 20:11-14; Romani 2:12).
Cei ce nu au fost găsiţi scrişi în Cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc
(Matei 25:32-46; Apocalipsa 20:15).
Cerul nou şi pământul nou – viaţa veşnică
Noi credem că viaţa veşnică este un dar al lui Dumnezeu (Romani 6:23; Evrei 7:16).
Ea este promisă credincioşilor (1 Ioan 2:25; 2 Timotei 1:1) şi se primeşte prin credinţa în Isus
Hristos (Ioan 3:15; 1 Ioan 5:11-12).
„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi
marea nu mai era…” (Apocalipsa 21:1-4). Dumnezeu va şterge orice lacrimă, nu va mai fi moarte, nici
tânguire, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.
